când timpul nu aparține ci curge

de-am să fi știut tăcerea care va fi fost de-a-ndoaselea în curgerea lui mâine cu gura ta cea roșie aproape putredă trădării zise de-un semn zise ca de o măsură a timpului din care tocmai vei fi fost trecerea sau devenirea sau toate dintr-o măsură a oracolului un sens al întoarcerii prevestindu-mi moartea căci întoarcerea în sens e a muririi cale și nimeni nu știe ca mine drumul printre consoanele putrede ale urmelor dintre patimi până la tăcerea care adună furtună cu gust de zbor o fălfâire de aripă dintr-o clipă care-și zbate pleoapa pe numele tău și de ce mi-ai fi fost când încă mai ești și de-abia mângâierea ta trecătoare mereu revenind drumului și nu seninului ci poverii de a trece din nou prin sarea durerii pentru că nu crezi încă în ceea ce ai fi trebuit să fii măsură a devenirii și tu tot femeie mă iubești cu măsura înțelegerii tale de până la femeie și-atât deși te-am tot căutat să-mi fii ce voi fi fost deja când vei păși pe ușa care doare din atâtea ferestre care se-nchid către soare și nu aievea ci plutire zise întorcându-se în sferă către tine către mine către sine altundeva și nu înlăuntrul sentinței depline de moarte mea se ocupă infinitul