capătul cuvintelor

capătul cuvintelor am ajuns mai întâi la capăt la capăt nu era nimeni și nimic de aceea i-am și spus capăt nici măcar eu nu eram nici măcar o urmă de vis luna risipită pe ger fumega de-atâta mister isteric căci nimicul nu semăna cu nimic era vineri a noua vineri a noua zi a noua moară a noua poartă din nouă mări din nouă munți din nouă nopți din nouă izvoare țâță de apă curgătoare la puterea a noua totul rupt din timp fără de nimeni sau nimic ce disperare nu era ce disperare să nu fii ce disperare să nu fie nimic ba da cred că rămăsese o lacrimă muribundă atârnată de un pendul ruginit era o lacrimă cât un strigăt o lacrimă cât un strigăt care mătura țărmul sărat și prelung mirositor al capătului la care nimeni nu dorește să ajungă și-ți spuneam judecă-mă după poemul din noaptea din semne judecă-mă în curgere dar nu rămăseseră decât urmele cuvintelor pe poteci de etern judecă-mă deci după poemul de pe crucea cea de lemn spuneam și tu nu și nu și nu retezai cuvintele cu scrâșnetul tramvaielor ruginite și muritoare și fugeai pe puntea lunecoasă de semne soarele va fi fost grená speranța nu mai locuia demult între zidurile cuvintelor cuvintele veneau din durerile facerii purtau semne cuvintele veneau în flux și reflux purtau semne din semne muribunde ele veneau din largul cerului cercuindu-mă încercuindu-mă încercuind nenumitele semne ale tăcerii ale trecerii și ale morții moartea însăși era un semn semnul de la care începea viața semnul trecerii dar nu era nici începutul nici sfârșitul ci doar continuumul poemului care curgea din inima mea de piatră