cel ce măsoară cuvintele cu pasul său curgătoriu. Despre jertfă

cel ce măsoară cuvintele cu pasul său curgătoriu. Despre jertfă am căzut și m-am ridicat de atâtea ori încât cu greu aș putea spune dacă sinusoida tinde către zero sau către infinit așa cum cu greu aş putea afirma dacă infinitul meu tinde către minus sau către plus sau către infinitul său m-am așezat pe prispa tăcerilor mele măcinate de valuri și mi-am aprins pipa ca un om bătrân şi am privit zorii ca un copac bătrân şi am iubit marea ca un munte bătrân atât am putut eu face în viața asta să bat cuvintele în cuvinte și să le răsucesc după respirația mea răstignindu-le până la semn atâta tot am putut eu face în toamna asta perpetuă să îmbătrânesc în cuvintele mele cuvintele mele care acum au rădăcini mai mari decât mine și care se transformă în pietre și pietrele se ridică în picioarele lor de pietre și se împlinesc în biserica curgătoare a numelui meu aud deja un clopot cum bate înlăuntrul poemului cu numele meu de strigăt de luptă căci din întuneric vine lumina și din lumină vine întunericul așa cum la capătul iubirii e trădarea iar la capătul trădării e iubirea de la mânerul și de la vârful sabiei nu se vede decât lupta numai paşii cei rămân mai grei şi mai lâncezi ca şi cum ca şi când lumea s-ar vărsa într-o deltă a gândului și gândul s-ar vărsa într-o infinitezimală lume a timpului dintr-un cuget bâtut in cuie pe-o prispă de semne iar eu aș dansa cu o clepsidră sentimentală iar drumul ar scrie ultimele cuvinte dintr-un poem scris altfel de nouă ori de fiecare dată piatră și pas pas și piatră curgere a curgerii în care m-ar întreba neputincios ce am putea face cu dragostea rămasă fără stăpân încă de când consideram dragostea o stare de grație ce să facem o legăm la grindă și o zidim în acest zid al bisericii poemului meu ca jertfă a nemuririi