de-o vorbă cu Kafka la poarta legii

există pe lumea asta o măsură a fericirii aşa cum există şi una a durerii aşa cum ştii când se împlineşte acea măsură a durerii căci te doare aşa există şi o măsură a fericirii căci te oare adică se deschide cerul curb ca poartă şi păzitorul uitându-se precis la tine îți spune "poarta aceasta îți este hărăzită numai ție" de aici încolo adicătelea din punctul acesta curb de iubire când Dumnezeu îți deschide poarta cerului şi tu trebuie doar să păşeşti înlăuntru fericirea ta depinde numai de tine poți să o iei în oricare direcție inclusiv să păşeşti înlăuntrul tău ca zbor ca zbor curb chihlimbar luminii care se măsoară în tine ca fântână fântânindu-se-n zori cu zori şi apus cu apus uneori vezi adicătelea se întâmplă să vezi aşa cum se întâmplă să crezi întâmplându-se adică ființând în tine ca mirare a fiirii alteori ba şi-atunci devii în fericirea ta cu-atât mai nefericit înlăuntru cel care intră simte profunda nevoie de linişte aşa că noi ceilalți nu vom ştii nimic şi cerul nu va picura fericire şi pentru noi poate că va ploua totuşi şi unii vor ştii să sărute ploaia poate va ninge oare şi unii vor ştii să mângâie zăpada desenându-se albi pe alb poate vor iubi unii şi-n iubirea lor vor îngerii cu deplinul lor pe deplin dar aceasta poate fi şi fericirea sau poate fi şi durerea depinde de unde te uiți la ea ceilalți cei mai mulți cei cărora le va fi fost teamă să păşească înlăuntrul lor înlăuntrul cuvintelor lor înlăuntrul semnelor înlăuntrul zborului sunt cei care îl vor fi auzit pe păzitor rostuindu-i "Poarta aceasta îți era hărăzită numai ție Acum că totul s-a sfârşit mă duc s-o închid" şi vor fi simțit brusc că li se face arşiță în priviri şi în gât şi o sete arzătoare vor fi simțind şi acum nu l-am băgat de seamă decât ca o umbră pentru că pe urmă ai venit tu ca un ecou de toamnă colorat şi nu am mai simțit decât o adâncă linişte rostuindu-se cărămidă cu cărămidă pe marginea fântânii mele cu aripele întoarse înlăuntrul zborului poate că am vorbit cu el poate că încă vorbesc nici nu mai ştiu doar înlăuntru văd cum se desenează urma lacrimei pe sânul tău rodit iubirii şi cum îți tresaltă trupul la fiecare respirare a cuvintelor mele împletite în sunete şi-atunci nu mă mai întreb nimic doar picur ca o notă de pian armonic limpezindu-se într-un adagio curb desenat la marginea ploii pe-un capăt de aripă când mă dor oare am murit sau mă oare în culori de crin sibilin oare mă crin? oare mă oare?