despre inefabilul trecerii

nu ştiu de ce pendulul s-a oprit în mijlocul străzii stau împlântat în amiază şi mă uit siderat oarecum descumpănit dacă dă vreun autobuz peste el şi-mi sfarmă ziua asta de care nu aveam nevoie? oare cum îmi mai leg trecutul de viitor? autobuz nu trecu însă trecu o eclipsă a unui prezent perplex am făcut nod începând aşa de pe la noiembrie până spre mai au ieşit niște anotimpuri ciudate şi moş Crăciun umbla să vândă ghiocei la intersecția primăverii cu toamna începuseră să cadă florile de măr şi copiii ridicau oameni de petale aşezând unii peste alții bulgării de flori moarte vexând dramatic durerea şi tot oraşul era tulburat peste măsură căci trebuia învățată din nou respirația despicării eternului cu o privire de opal într-o noapte muiată în gestul vrăjit al deplinei fervori iar eu? eu caut derutat capitolul următor al romanului pe care tocmai îl scriu cu sângele meu într-o limbă despre care pasărea-fântână spune că a țâşnit dintr-o piatră tăiată cu sabia inefabilă a unui destin despicat de un pendul ucis de-o pasăre pe trecerea de pietoni