diminețile se trezesc precum florile
ridicând capetele şi ițindu-se peste umbrele munților
cu larma păsărilor
cu gălăgia curților
cu zgomotul satului care forfoteşte
florile împodobesc ochii dimineților cu miliarde de culori
şi peste toate
autoritar
glasul clopotelor chemând a supunere
vibrează
într-un sens atât de bătrân încât
credința devine o devenire de sine
tivind marginile duminicii cu fervoarea
înțelegerii patriarhale
desculț
prin iarba udă
satul respiră a sine deplin de trăire
şoptindu-şi prea plinul râului
care şoapătă de vale
în curgerea sa
verticală