din gerul cuvintelor de dor sau când la capăt stă începutul

nu nu ninge nu ninge curge timpul în țurțuri de întuneric se rup ceasurile bătrâne din arterele iernii din sângele meu trosnesc cerbii aprigelor dorințe cu răsuflările frânte sub roțile stelelor împăturite în întunericul dezbrăcat de trecere parcă și cerul se aude scrâșnind din măselele de lumină la fiecare miez de noapte apoi tace majestuos spălat de simfonii de codrii doar candelele sufletelor luminează zdrențuitele patemi ale strigătelor noastre risipite de tăceri risipind solstițiii de îmbrățișări la prețul unui vis ridicat la pătrat nu nu ninge nu ninge încă cuvinte de cremene scapără poeme în timp ce tu îmi săruți glezna sticloasă cu precizia unui punct cardinal înainte de a-ți aluneca printre degete dorința lui Dumnezeu nu-i mai îngheață lacrimile și plouă plouă înghețat în patemi necontenit pretutindeni e o iarnă desprinsă din același anotimp de o seamă cu eternitatea nu mai e loc în această îmbrățișare în care abia mai încăpem noi și nici între sunete nu mai e loc ici-colo câte un cocoș frânge noaptea pe la colțuri și se simt durerile zămislirii luminii până la urmă la ce bun e spațiul dacă în istoria fiecărei consoane stă scrisă o vocală din al nouălea cer se aude un colind și anotimpurile dansează apoi tac suspină și trec la poarta coastelor tale trupul meu a îngenuncheat din nou preț de o frugală îmbrățișare în liniștea asta în care îți aud inima fărămițând zorii curge din patemi un timp nou un an nou un dor neobișnuit de aprig de un alt poem început de o flămândă iubire