fântâna cea cu ochii săi de piatră

clopotul se auzea din fântâna cu ochii cei de piatră deschişi cu sunetul ud plutind concentric în valuri din ce în ce mai fecunde şi mai înalte care răzbăteau până la țărmul insulei pe care picura cerul patimi în timp ce toamna urca scările ca o femeie înfiorător de frumoasă cu gleznele subțiri şi ezitante temătoare şi fremătătoare purtând veştede rochii risipind culori într-un veşnic parfum de tristețe lacrima lacrima cea cu buzele arse şi luna care susura pe țâțele nopții într-o himerică ploaie într-un murmur rostogolit de-a pururi de veşnicia udă în valuri din ce în ce mai aprinse şi mai pline de dorințe şi paşii singurătății tulburând ecouri în indefinite cercuri de frânte sentimente şi iar clopote rânduite la miez de noapte să despartă şi să împartă o lume de altă lume o zare de altă zare o oare de altă oare ce lungă era calea şi cât de mare era frământarea care mă năştea dintr-o uitare te uită la mine blândă mirare deplin sună luna semnal de plecare în numele tău într-un cor de greieri de argint şi luna nebuna ca o toamnă mă doare şi cornul dă într-una semnalul şi umple tăcerea fântânii cu ochii cei de piatră deschişi şi doare ce doare