lecția a douăzecea. arta seducției la corăbii trecătoare

pun pasul pe piatră şi pe piatră rămâne urma nisipului mării risipit în prezentul care tocmai trecea mirosind persistent a pași ca o artă a plămădirii efemerului din măsura ruptă a eternului tu tresari ating cu respirația întretăiată obrazul tău şi gura ta răspunde într-o clipită uitând măsura timpului care nici măcar nu mai bătea în retragere tu tresari arcuindu-ți trupul dorinței aştern cuvintele pe hârtie în șiruri excentrice şi cuvintele se transformă în poem revenind în imperfectul care tocmai plângea în interiorul verbelor care amestecă conjugările până la sens întretăind destinele majestuos tu tresari arcuindu-ți trupul dorinței care coboară în devenirea ta până la femeie şi femeia şi bărbatul frământând-se plămădind-se amuşinându-se pe când mirosul de pâine coaptă străbate patimile ostoite de atâtea urme lăsate pe sufletul pietrei care-a coborât în umbra rece a mării să adoarmă ca o corabie uitată într-un timp care nu caută țărmul ci cântecul etern al valului ce trece pentru a rămâne eternul e un efemer ce doarme lângă femeia lui