Lecția nouăzecișiunu. Și ceasurile care sapă în piept până la piatră

în podul lumii zac aruncate la întâmplare toate toamnele uscate şi zdențuite ale aşteptărilor ale plecărilor ale eşecurilor mele ale renunțărilor tale ale regretelor noastre deşertându-se într-un trecut sec sub orizonturile constante ale durerilor secate uneori îmi rătăcesc clipele printre ele alteori se rătăcesc ele în prezenturi flămânde de tragic din când în când năvălesc în vise ce-mi năpădesc somnul în inexplicabile reveniri de memorie reverberând disperări şi neputințe de cele mai multe ori a doua zi bat clopotele îndoindu-mi tăcerile înrămate într-un tablou ciudat în care fug disperările în gări plecate demult spre uitare mă uit adesea la urmele clipelor pe care calc în cuvinte pe când toate ceasurile lumii răsună greu a fatidic ecou aşteptând ceva sau pe cineva care să le arate calea spre reveriile sentimentului de pur într-o mare care a secat demult oare de ce ar trece ceasul a doua oară prin acelaşi loc?