necunoscutele ierni tocite de alb

necunoscutele ierni tocite de alb - doem – când râurile tac asurzitor stăruitor obositor și când curcubeul răsare strident până când focul începe să cânte jalea pământului în jarul nopții descheiate la lună și piatra de piatră a piatră începe să palpite despletesc întunericul acesta care curge dintre rătăciri îl despletesc de lumesc de pământesc de ceresc de răceala ploii sau de curgerea obidită a zăpezii e vrerea nopții să frământe lutul ascultător în aceeași mișcare prevestitoare de dinaintea preavorbirii ne rostogolim albi când ochii mei se oglindesc tonant în ceruri trupurile ne dansează vibrant și eu te implor cu brațele mele sonore îmbrățișându-te alb pe alb hai să ne naștem din nou din noi înșine clocotitor devastator tumultuos dureros picurând lumină până ce tu răsfoiești tot (ano)timpul meu și îi dai frâu liber să meargă în galopul clipelor celor grele de respirația ta celor mute de trecerea mea nescrisă învinsă palimpsest șters un nicăieri o niciodată ne despletim unul din altul abisuri din abisuri fără nici un fel de hotare și privind luna asta sticloasă pe care umbra pământului o apasă adesea până la sânge unul pe altul ne rostim cu patimă nescrisele doeme ale iernilor pierdute