Andrei Burdușa · Arhiva de fluturi
Poem · 2015

Odă femeii care se dăruieşte cu fervoare

neştiut menestrel cu chip de dor şi voce pătimaşă de demon căntă-mi povestea pe instrumentele tale bătrâne cu glas de ev întunecat şi legende tragice în timp ce pictorul şchiop îmi va desena umbrele de pe chip cu creioanele capricioasei primăveri lăsate dincolo de zidurile trecutei iubiri şi-mi va picta cu ruginiul toamnei lacrimile ce adapă izvorul ce se varsă dincolo de ziduri în durerile deja părăsite... Iar tu, cărturarule aproape orb, scrie-mă cu toate vocalele pământului şi îmblânzeşte-mi tot atâtea consoane cât să mă cânte menestrelul secole de-a rândul în toate limbile pământului pe toate corzile viorilor deja bătrâne iubeşte-mă doreşte-mă vânează-mă în timp ce în perlele ochilor mei se vor naşte lacrimile tuturor pământenilor care-mi sapă cearcănele prinse în lutul înghețat al unei ierni pierdute de pe glezna ta de atipic erou al iubirii înfrânte de esența citadelei pierdute în ceața trecutului ars de patimi în urma mea doar o ceață groasă să se lase pe vale ca un văl peste trupul meu zidit în poarta pe care tocmai ai păşit în fervoare
Andrei Constantin Burdușa · București · 26 aprilie 2015