Poem · 2015
Odă femeii care se dăruieşte cu fervoare
neştiut menestrel
cu chip de dor şi voce pătimaşă de demon
căntă-mi povestea pe instrumentele tale bătrâne
cu glas de ev întunecat
şi legende tragice
în timp ce pictorul şchiop
îmi va desena umbrele de pe chip cu
creioanele capricioasei primăveri lăsate dincolo
de zidurile trecutei iubiri
şi-mi va picta cu ruginiul toamnei
lacrimile ce adapă izvorul ce se varsă
dincolo de ziduri în durerile
deja părăsite...
Iar tu, cărturarule aproape orb,
scrie-mă cu toate vocalele pământului
şi îmblânzeşte-mi tot atâtea consoane
cât să mă cânte menestrelul
secole de-a rândul
în toate limbile pământului
pe toate corzile viorilor deja bătrâne
iubeşte-mă
doreşte-mă
vânează-mă
în timp ce
în perlele ochilor mei
se vor naşte lacrimile
tuturor pământenilor care-mi sapă cearcănele
prinse în lutul înghețat
al unei ierni pierdute
de pe glezna ta
de atipic erou al iubirii înfrânte
de esența citadelei
pierdute în ceața trecutului ars de patimi
în urma mea
doar o ceață groasă să se lase pe vale
ca un văl peste trupul meu zidit
în poarta pe care tocmai ai păşit
în fervoare
Andrei Constantin Burdușa · București · 26 aprilie 2015