poem duminicat

poem duminicat la capătul tăcerii se întind pânzele de păianjen ale cuvintelor care-și caută țărmurile cu aripile întinse către strigăt cârduri pirogravate pe ceruri dezlegate la patimi cu piepturile absurd de goale se reped către marginile hârtiei care se întinde cu fiecare val către un vis care nu mai ajunge în portul închis din cauza furtunilor de alegații conjugale ale vrăbiilor care fac țăndări diminețile retezate din rădăcinile visărilor despicate de îngerii deghizați în cocoși absurd de vitali fiecare chemare țintește zorii de streașina zdrențuită a nopții până când luna își depune lumina pe jumătate stinsă la ultima cutie poștală de pe ulița încă închisă în întunericul neterminat mă închei trist la duminică și mă culc înapoi în poemul pătat cu vin la un colț de păcat încă uitat pe o prispă a perinei în care te-am așternut drept icoană la ultimul iernat ești ultimul meu dumicat de iubire închinat zilei de rostuit liniști în fiecare cat al ploii din care te țes poem duminicat