port octombrie la verighetă

port octombrie la verighetă nu eu mi l-am pus de vreo săptămână e acolo agățat la verigheta mea e asimptomatic știi că eu simt verigheta și locul verighetei îl simt verigheta aceasta este pentru mine un zid de care mă reazem cu spatele să pot sa mă lupt cu toate cele care sunt și cu toate cele care nu sunt octombrie âsta e incomod e incomod și cam rece îmi dă fiori Doamne m-am desfăcut în sâmbete vetuste și tot mi-e tu abia de dor abia de sete calc pragurile întâmplărilor care încă nu s-au întâmplat dacă te-ai ridica deasupra răsăritului să vezi cât de adânc mă împlânt în pământ să vezi rădăcinile izvorului acestei fântâni femeie femeie fântână tu cea de adâncă sete ce ești și cât te iubesc și cât de atunci te iubesc și cât de acum te iubesc simt cum îmi îngheață mâna pe mânerul dimineților noastre de octombrie nici nu mai știu de ce aștern acest poem scriu într-una de vreo săptămână versurile țâșnesc din mine pline de sânge strigând isteric în cuvinte aprinse ca niște bolovani rocă vulcanică iubire vulcanică m-aș opri în Polinezia să alimentez cu dor nu nu s-a pătat lumina nu s-a pătat nici o zi bag de seamă că trag să simplific nimic nu este atât de simplu te iubesc ca și cum apusul s-ar fi dat de margini cu pieptul gol descheiat la simboluri ai săpat o tăcere la colțuri iar eu am sădit crizanteme în tăcerile săpate și crizantemele au făcut cuvinte și miroase a rouă și-a vatră nu va veni dintr-o dată atâta țărm cât să putem ajunge la mal pentru viața în care mă încep cu tine m-auzi? de atâta octombrie mai mă auzi? naștere naște-mă când te naști fântână femeie a mea ce ești poveste-mă iubește-mă octombrie ce ești