preacuvântul din jar

preacuvântul din jar la marginea fiecărui cuvânt e o piedică trasă apăs pe limba română și mă trezesc cu strămoșii mei șezând la masa rotundă de lemn cea cu trei picioare și sufletul său cel de sacrificiu în crugul lunii rostuind cercul întingând cu miez de pită unsă pe buzele femeii despletite în respirări sacadate la cumpăna iubirii cu dorința acolo unde fierbe vremea în jarul mâinilor trupurilor ochilor gurilor tot neamul meu a domnit în limba română timpul a curs românește peste valurile de cuvinte împletite cu lână toarsă văd și acum caierul din mâinile străbunelor mele așezate pe scăunelele de lemn aproape la fel de vechi precum munții si-acum recapitulez viața mea din viața lor acasa mea din acasa lor pat masă scaun vatră lampă cu gaz preacuvintele rare în rostul lor și de restul pădure cât vezi cu ochii izvoare cât simți cu setea râu cât simți cu curgerea munte cât simt cu forța strigătului meu înfipt în fiecare durere în fiecare pas în fiecare poem aprins la fiecare apus și scris la fiecare răsărit cu tălpile înfipte în pleoapele ierbii pline de rouă toarce timpul pe dor iubito măcar o toamnă să ne iubim sălbatic albastru și frumos din preacuvinte să visăm adânc poemul căci vine moartea din viață întoarsă pe dos e târziu printre patimi și timpul zace în bătătură și curge tăcerea pe lacrimi calc cu sufletul stors și poate de sete mi-ar fi mai frumos dar nu știu de ce mi-e de tine albastru și jar și de noi și de bine și de păsări și foarte foarte duios