privirea sau cum se împerechează tristețea

privirea sau cum se împerechează tristețea privește-mă cu neprivirea ta ochii mei arcadele tale se fac și se decolorează fin în forme apuse în cuvinte bătrâne îngălbenite de iubire privește-mă când mă scrii cuvintele se subțiază până la ițele de lumină ce năvodesc seninul din războiul cerului privește-mă când mă strigi pe numele meu de clopot sub cupola senină a zorilor până când din dangătul șoptit se nasc curcubeie pasteluri vitralii de toamnă avidă privește-mă când mă iubești arcuiește-mă tangențial cerului și umple-mă cu stele de dimineță vom sîngera solitari când visele se vor desface de aripa ta ruptă osului meu privește-mă atunci doar atunci cerul va plânge și noi vom mărturisi ploii întristarea