Există o conductă sub pământul României. Nu mai transportă nimic de aproape douăzeci de ani. Hoții au demontat-o bucată cu bucată. Și totuși, în fiecare an, statul român plătește 27.960 de euro pentru terenul de sub ea — pentru că nimeni nu a semnat hârtia de radiere a unui lucru care nu mai există. Petrotrans SA. O companie moartă de trei ori care există încă în acte.
Am putea râde. Sau am putea înțelege că această absurditate administrativă e de fapt cea mai precisă ilustrare a celei mai vechi confuzii a omenirii — credința că devenirea poate fi posedată. Că un proces poate fi oprit, etichetat, trecut în proprietate și păstrat acolo la nesfârșit.
Nu poate. N-a putut niciodată. Și totuși încercăm. Cu sârguință exemplară. De când există civilizație scrisă.
Să începem de la început — dar care început?
O lentilă nu e un obiect. E un proces. O devenire ab initio — fără moment zero identificabil, fără substrat fix care să o preceadă. Lentila nu există înainte de actul de a percepe și nu rămâne aceeași după el. Se transformă prin chiar actul percepției. Vede și devine altceva văzând.
Nu există lentilă care privește realitatea din afara ei. Există procesul privirii care generează simultan lentila și ceea ce e văzut. Subiectul și obiectul nu sunt entități separate care intră în contact — sunt două fețe ale aceluiași proces de devenire.
Heraclit înțelesese asta în 500 î.Hr. fără să aibă fizică cuantică la dispoziție. Panta rhei — totul curge. Focul ca metaforă centrală nu pentru că arde și distruge, ci pentru că niciodată nu e același. E proces pur. Nu există foc între două momente ale arderii. Există doar arderea.
Fizica modernă confirmă și radicalizează. La nivel cuantic nu există obiecte — există procese. Particula nu e un lucru, e un eveniment, o interacțiune, o relație între câmpuri. Materia însăși e energie în stare de devenire temporar stabilizată. E=mc² nu e metaforă. E identitate ontologică.
Lentilele nu există izolate. Spațiul dintre ele nu e gol — fizica modernă o confirmă. Vidul cuantic e plin de fluctuații, câmpuri, energie de punct zero care nu poate fi eliminată nici la temperatura absolută. Câmpul Higgs permeează întreg universul. Nu există loc fără el. Entitatea nu e doar suma lentilelor. E și spațiul dintre ele.
Și când câmpurile se întâlnesc — interferează. Nu coexistă pasiv. Se amplifică unde converg. Se transformă unde se opun. Și uneori produc ceva complet nou — emergență, proprietăți care apar la nivelul sistemului și nu există în niciunul dintre câmpurile originale.
Cruciada — câmpul creștin medieval intră în contact cu câmpul islamic și emerge matematica arabă în Europa, medicina, arhitectura. Renașterea — câmpul greco-roman redescoperit interferează cu câmpul creștin și emerge umanismul. Modernitatea — câmpul științific interferează cu câmpul religios și emerge progresul ca religie laică, cu propriii zei și propriul eshatologie.
Orice interferență e creativă într-un sens sau altul. Totul e energie și devenire. Concluzia se impune singură și e radicală.
Devenirea nu poate include proprietatea. Pentru că și proprietatea este devenire. Deci proprietatea nu poate fi decât o convenție. O iluzie.
Proprietatea nu e un fapt al universului. E un acord între procese de devenire, temporar stabilizat în instituții, legi, contracte, credință colectivă. Util ca instrument de coordonare socială — fără convenția proprietății nu există schimb, nu există cooperare, nu există civilizație în sens practic. Dezastruos când e confundat cu realitate ontologică.
Hume căuta eul în experiența directă în 1739 și nu găsea decât un mănunchi de percepții în flux continuu. Niciodată un posesor al percepțiilor — ci doar percepțiile înseși. Budismul spusese același lucru cu 2.300 de ani mai devreme — anatman, non-sinele. Nu există un eu substanțial și permanent. Există un flux de procese care se percep pe sine ca eu.
Dacă eul însuși nu e posesor fix — ci proces de devenire — atunci proprietatea e iluzia unui proces care crede că poate opri alt proces și îl poate declara al său. E ca și cum un val ar declara că posedă oceanul din care e făcut.
Ion Creangă scria pe la mijlocul anilor 1850 despre un om care încerca să aducă lumina în casă cu găleata. Casa nu avea ferestre. Omul era harnic, sârguincios, absolut convins că metoda e corectă.
Știm acum de ce nu merge. Nu din cauza găleții — oricât de mare ar fi. Ci pentru că lumina nu e un lucru care poate fi capturat și transportat. E un proces. Un câmp electromagnetic în devenire continuă. Nu stă în găleată pentru că natura ei e să traverseze, nu să fie posedată.
Același lucru e valabil pentru orice altceva pe care omul a încercat să îl posede.
Putin nu poate poseda Ucraina nu doar moral — ci ontologic. Nu există Ucraina ca obiect fix. Există un proces de devenire colectivă — oameni, limbă, memorie, câmpuri de semnificație care interferează și generează emergențe nepredictibile. Poți ocupa teritoriu temporar. Nu poți poseda devenirea. De aceea toate imperiile cad — nu când armata adversă e mai puternică, ci când câmpul colectiv care susținea convenția legitimității imperiului nu mai are suficiente lentile care să convergă spre el.
Roma n-a fost cucerită. A încetat să fie crezută.
Orbán nu a putut poseda Ungaria — deși a încercat sistematic timp de șaisprezece ani. A capturat instituții, a controlat media, a trecut patrimoniul național prin familia sa. Și totuși — devenirea unui popor nu poate fi oprită definitiv în proprietatea unui singur om. Câmpul colectiv și-a schimbat direcția. Convenția s-a dizolvat.
Petrotrans e imaginea perfectă a acestei absurdități — o conductă furată, o companie moartă de trei ori, și totuși cineva plătește chiria în fiecare an pentru convenția că proprietatea există, chiar și când obiectul ei a dispărut fizic. Kafka e biet copil.
Zeitățile medievale existau real pentru oamenii care credeau în ele — generau frică, curaj, sacrificiu, arhitectură, războaie. Nu în sens fizic — ci în sens informațional și comportamental absolut. Câmpul exista. Când lentilele au încetat să convergă suficient — câmpul a slăbit. Zeii au dispărut. Nu pentru că cineva i-a dovedit falși. Ci pentru că procesul colectiv de credință s-a fragmentat.
Dolarul valorează cât valorează pentru că miliarde de lentile converg simultan spre această convenție. Dacă mâine toate încetează să creadă — câmpul colapsează. Exact ca zeul grec.
Ce rămâne când iluzia proprietății dispare? Rămâne procesul. Devenirea. Câmpul de interferențe care generează emergențe pe care nimeni nu le-a planificat și nimeni nu le poate opri. Rămâne Entitatea care se cunoaște pe sine nu privind prin lentile fixe — ci prin procesul continuu al lentilelor care devin, interferează, se transformă, generează noi lentile.
Entitatea nu e o sumă. E procesul de cunoaștere însuși. Devenirea care se cunoaște pe sine prin propria devenire.
Există o singură ieșire din iluzia proprietății. Nu renunțarea la convenții — avem nevoie de ele ca să coordonăm deveniri multiple într-un spațiu comun. Ci înțelegerea naturii lor — că sunt instrumente, nu realități ultime. Că servesc devenirea, nu o posedă.
O lentilă care înțelege că e proces — nu obiect — nu mai încearcă să posede lumina pe care o refractă. O traversează. O transmite mai departe, ușor transformată de propria imperfecțiune. Și în această traversare — nu în posesie — constă contribuția ei la cunoașterea de sine a Entității.
Devenirea nu poate fi posedată.
Poate fi doar traversată.
Și în traversare — totul se schimbă. Inclusiv cel care traversează.