relativitatea ca spectacol

relativitatea ca spectacol pe o foiță subțire de răsărit presar amintiri fărâmate și-mi fac din ea o țigară subțire pe care o fumez cu sete în fața plutonului de execuție nu a mai rămas nimic de trăit de spus de iubit totul s-a transformat în cenușa imperiului imuabilului timp în fond nimic nu vine nu trece și nici nu rămâne sunt un punct dintr-un punct dintr-un punct dintre nenumărate puncte fără nici un fel de identitate cade cortina peste un spectacol jalnic de geometrie plană demonstrațiile toate se țin de mâini și se apleacă reverențios în fața ultimilor spectatori în viață spectatorii toți se țin și ei de mâini și se apleacă triști în fața geometriei plane tot ceea ce-am înțeles este relativ până și teoria relativității poate fi relativă și se poate curba în dreptul inimii fumul țigării se disipează lent în fața porții deschise prin poartă răzbate aceeași lumină orbitoare pe care o știu de la naștere numai că acum are un gust ușor amărui pe poarta aceasta nu vine nimic și nu pleacă nimic mă uit la plutonul ăsta de cuvinte cu armele încărcate îndreptate spre pieptul meu și mă cuprinde o tristețe sticloasă de iarnă înțepenită între ramurile unei iubiri transformate într-o stalactită de lumină mai trag cu sete un fum din viață și îi fac un semn cu ochiul poemului poemul se uită la mine rece și ordonă foc fix când poarta dă să se închidă țigara cade pe caldarâm pe jumătate stinsă din răsărit încă mai iese fumul ultimelor amintiri poemul ia țigara și trage și el cu sete un fum din aceleași amintiri poarta se închide pentru o altă eternitate punct