reverul cu medalii

cel al omului care a murit cu chipul străbunicului numindu-se Ion şi care nu a mai apucat să mă boteze pe mine că a rămas prins într-un zid caraghios în chip de erou eroul cu mâna pusă zăgaz luminii celei ce-mi luminează privirea eroul privind în zare la acasa lui de pământ la pământul lui de-a cuvântului patrie acel erou atât de neînțeles în iubirea lui pentru țară care pentru țărână era cum flutură ea la țărmul vântului adus pe-nserat de lumină care vrednică era de legea cântului ce înflorea de-a dreapta drapelului ce flutura în numele neamului meu de năluci medaliate răstignite în pădurile iernii ce-au trecut demult cu atâta patimă cu atâta durere cu atâtea regrete când se lasă pe mine tăcerea unde eu eu şi cu mine mă-nod şi mă-împletesc în cuvinte puține în chip semnului când rodului mă rod şi se lasă pe mine un pod de-a privirii eroul — spuneam ba nu — urlam durându-mă atât de tare şi de mult de două mii de ani şi ceva încât simt inima mea crăpându-se în mine în universuri secunde în universuri fecunde acolo unde mă-mpământenesc şi eu lor alăturându-mă ei celei în chip de femeie pură şi marşul ecvestru O Tu Doamne marşul cu care urmează să-mi aşez apusul de-a latul umerilor ca pe o cruce şi lacrimilor ca din sânge pavăză când îmi plimb nărăvaşul mânz în buiestru şi în genunchi cad albului din alb albului pe alb şi oboseala şi somnul şi déjà-vu-ul cel pescuit de pe zid în chipul lui cărunt de Ion cel care fost-a devenit demult şi așteptat inutil căci acum se lăsase întunericul să stea de pavăză basmului care devine viral în somnul pruncului meu legănat de mine cu herghelii de cuvinte adăpate la izvorul din care te-adap pe tine temeinic din aceeaşi iubire