rid de expresie

din tristețe mă arunc in fața zilei despicate care circulă cu viteza unui supersonic pe linia destinului din greșeală nimeresc în vagonul copilăriei acolo unde mă spălam în fiecare dimineață cu himera sinelui din singurătate scap amintirea din mână și ea se sparge în mii de cuvinte ca într-un puzzle lipsit de vlagă peste care se întinde vara cu un trup deșirat de multe anonime ziua gonește spre noapte fără de milă și trecutul se șterge din memorie la fiecare curbă miroase puternic a tine în vagonul ăsta de la capătul vieții și simt mirosul de iasomie cum curge despletit peste sânii tăi simt puternic strigătul vânătorului prins în patima crisalidei și m-arunc în golul unei iubiri fără fund în care mă cufund fără putință de întoarcere undeva trebuie să fie o poartă îmi spun undeva trebuie să fie o ieșire apăs pe butonul pe care scrie cuvânt și se deschide poemul de toamnă