rostogolesc cuvântul
pe întuneric în sus
pe cărările nopții
la țărmul oboselii
cuvintele se rostogolesc către zori
în versuri vinovate
colțuroase
și arțăgoase
pe țărmul vieții mele
se strâng o grămadă de bolovani
vinovați
de
poezie
căci destinul meu este să scriu
ca o durere
Maica
culege dintre bolovani
iubirea
pe care o sădesc
în cuvintele mele
durerea
de a fi
bolovanii plâng vinovați
și curg
către infernul
nesfârșirii
în poarta casei de pe țărm
cea de cu ferestrele la răsărit
femeia mea
cu mâinile în poală
a așteptare
împletește eternitatea
în
forma matriceală
a
oului
cu ochiul deschis
înlăuntrul
iubirii
ea așteaptă un om
eu vin un poem
undeva
în colțul poemului
va răsări
eternul
mirosind
a
mâna
Maicii Domnului
la capătul răbdării
va înflori
o grădină de poeme