Σταυροφανεια

Constandine, Constandine nu te desprinde de mine de tine de unde ne vin de semne depline când curg râuri pline de unde vii și unde pleci fără de mine să nu treci unde-ai putea oare tu ca să mergi când inima mea încercănată de semne dă semne pesemne de lemne să-nsemne Constandine Constandine e lumea înceată și gândește subțire și mi-e teamă de mine și mă tem pentru tine și nu mi-e bine și mă-ndoi sub povara unui destin ce mă ține când mult peste mult când greul prea greu când tău peste tău și-i târziu peste mine semnele cad către noapte senine semnele de lemn creștine și nu-s depline și nu mi-e bine și din zbor îmi cad în mine și din trup mă-nalț în sine pe aripe de vulturi pe apele tulburi pe ceruri de sâmburi trosnesc lemnele crapă stelele cad semnele Constandine Constandine cad în cuvinte și rime și zic către tine scrie-mă pe lemn trupului de semn semnului pe semn semnul să însemn în cuvânt de lemn în trupul lui cu trupul întrupat în cubul pătrat însemnat în Treime de tine să-nchine de tine al trupului meu destin e în zori fă cruce de lemn peste mine Constandine, Constandine!