tablou uşor întors spre tristețe

tablou uşor întors spre tristețe când cade cortina prăfuită a înserării simt rugina zilei depuse pe chipurile obosite şi nici nu mai ştiu când se face noapte şi nici nu mai ştiu dacă ceasul măsoară ceva sau timpului i se scurg şi lui sensurile printre cele două indicatoare care nu au părăsit niciodată cadranul care stă să-şi puna mâna streaşină la ochi şi să se îmbete la timpul trecut cu parfumul teilor nici nu mai ştiu de ce se lasă visul traversat de noaptea ochilor mei sferici adânc aprinşi până când se contaminează de atâta noapte şi nu mai am cum înțelege de e întuneric înlăuntrul meu sau în afara mea şi mă aşez obosit încet încet lângă cântecul adormit al păsării ce se odihneşte din când în când pe retina mea deşi simt zădărnicia cu care i se măsoară zborul cu acelaşi ceasornic care bâjbâie în noapte cu buzele mele arse de cremene sărut măinile pământului aşteptând să-şi desfacă palmele şi să aducă o boare de lumină rece la malul visului meu în care ninge întunericul până la tristețe