țărmul liniștii care nu liniștește

țărmul liniștii care nu liniștește cu cearcănul plin de promoroacă te voi fi așteptat într-o gară fără de linii și fără de trenuri la țărmul eternității te voi fi așteptat condamnat la complotul ticluit de fiecare iarnă cu fiecare noapte a mea fără tine a ta fără mine în numele fiecărui fulg de nea tranșat radical la ambele capete de durerea despicării în nici o parte întreagă în nici un fel perfectă de alb desculțe trupurile vor fi alergat prin neaua proaspătă sîngerând disperate de-a latul fricii când tâmpla ta frumoasă și gânditoare și-ar fi putut visa odihnirea pe pieptul meu de armăsar spumegând în propriile răni troienele ar fi plâns pe la țărmuri când ți se va fi făcut sete de setea cu care să îmi cerni stelele din cel de-al nouălea cer peste mâinile albe și tămăduitoare cu care ți-aș fi plămădit și ți-aș fi frământat această iarnă fierbinte mi-aș fi dezbrăcat zilele de drumuri mi-aș fi dezbrăcat nopțile de somn luna ar fi crăpat și lumina s-ar fi scurs pe copaci în cuvinte de argint ai fi simțit apăsarea luminii pe pleoape departe din ce în ce mai departe aproape zid aproape grind de țărm de pasăre dar e liniște e-o liniște înghețată care nu respiră o liniște absurdă care nu are brațe de unde să te prind de brâu dacă brâul acesta nu miroase a patimă de unde să te viu când a muri este o liniște