ultimul drum întâia liniște

ultimul drum întâia liniște veneam de la tine de fapt nu nu mai veneam de la tine veneam de nicăieri spre niciunde autostrada era întoarsă pe dos aveam viteză de câteva ori am întors capul după câteva secunde cu trupul dezlegat de maluri din marea mai mare se vărsa în marea și mai mare o lună stacojie mizam pe valul dintre noi ca pe o iapă de rasă știam că nu am cum să câștig dar asta nu avea importanță curgerea era un joc de-a începutul și sfârșitul pusesem pe masă o viață și nouă volume de poeme câteva femei câteva iubiri mărunțiș făceam slalom printre doi arhangheli și mulți îngeri divizibili cu nouă îi spusesem să-mi dea de știre la poartă se dădea lumină din povestea aceasta nu mai rămăsese nimic doar coperțile nu era nimic de spus dădeam cu liniște pe apus astupam cerul roșiatic îl mâzgăleam cu telejurnale din loc în loc dădeam la suflet cu mămăligă blurată de lacrimi eco era o durere ecologică bio nu pusesem nici măcar colorant mă lăsasem cărunt pe la patimi de-o săptămână suna poemul degeaba stâteam pe mute ascultam Chopin în loop până simțeam tusea între dureri vedeam aceeași rază de lumină bisectoarea dintre iad și rai mă călca pe urme o disperare de toamnă ruginie cu țărm la stația de pe prispa casei meșteream la o treaptă putredă infinitul era defectiv de plural avea deci un colț spart și buzunarele întoarse pe dos se uita la cer în oglindă și se visa un început albastru