Lecțiile

a locui în durere este ca şi cum ai fi nevoit să gândeşti în aramaică şi să transcrii în punjabi...

învăț ziua de la întuneric precum învăț clipa de la liniște precum învăț curgerea de la stâncă...

aș putea vorbi despre trădare dacă aș ști numi trădarea aș putea vorbi despre ticăloși...

am pictat cerul în fiecare pasăre şi fiecare pasăre a devenit perechea unei păsări am pictat marea în fiecare lacrimă...

în fiecare dimineață sărut mâna tandră a zilei care se naşte spăşindu-mi paşii nisipurilor...

am coborât secundele de piatră cioplită ale nemuririi ca pe-o aripă de stâncă deasupra paradisului pierdut curgând ca un râu senzual ascuns luminii...

uluitor de încet cresc tăcerile în mine de-a-ndoaselea până la uimire...

pasăre de pasăre dulcele la naştere paştele din paştele...

pasăre în pasăre şi iubirii zbatere gândului înglasă-te...

pasăre de pasăre dulcele la naştere paştele din paştele...

cum mă priveau lupii cei tineri cu ochii lor lucind a moarte cu ochii lor de vânători neînfricați în timp ce...

ce sunt eu când sunt doar eu când sunt eu...

mi-nmoi cuvintele în secundele care curg din streaşine la colțul casei...

pun pasul pe piatră şi pe piatră rămâne urma nisipului pietrei...

la marginea iubirii mele dinspre lume cea care nu este ca să fie cea care nu ştie ca să ştie...

(atenție la unu) în sensul meu din curgerea soarelui rotundă ca apa sunt doar eu trecător ca vorba căderii din sunet...

mântui aşezat în nisipul de dinaintea mării culeg lumina curgătoare...

lacrima dorinței mele încremenită în neasemuite dureri şi nesfârşite nopți...

zămislirii de altfel albastrul nu e-o culoare ci o linişte care aşează apele-ntre maluri...

timpul şchiopătănd înfrânt n-a lăsat nimic scris pentru mine şi târziu şi devreme au acelaşi gust dureros...

pun pasul pe piatră şi pe piatră rămâne urma nisipului mării risipit în prezentul care tocmai trecea...

şi era aproape şi era atunci şi era acolo...

e deja întuneric deplin ca și cum nu ar mai fi nimeni și nimic niciunde și nimicul m-ar putea pătrunde...

rosteşte-mă otova sentimentele o iau care încotro...

cos secundele de cer şi-mi hrănesc tăceri din el din apus până la ger...

m-aş juca cu măsurile cuvintelor la nesfărşit ca într-un dans imaginar pe un lac imaginar...

rugăciune scriu ridurile ochilor născute din ridurile inimii atât de adânci le scriu...

se-mbată vântul cu atăta parfum şi atâta culoare simțurile toate slăbesc din strânsoarea gândului miliarde de capete verzi se ițesc verde obraznic...

sunt cel ce e sunt cel ce sunt eternul vis născut din vânt...

Lăuntrică. Lecția despre zbor din pod zbor zbor invers...

călătoresc prin mine cu cuvintele frământate şi crescute invers...

ți-aştern cuvintele mele la picioare să le porți drept cărare când te doare...

am de cernut trecutul care n-a trecut şi rănile care s-au rănit sub paşii mei şi nisipul mărilor care au secat iubirilor mele...

cad în prezent în fiecare zi la mijlocul nopții când întunericul e atât de dens şi lipsa ta doare ca o frică...

este azi poartă acum spre devreme sau nu este când ci cum spre lume curge marea în nisipuri devorând malurile profund...

în jurul cuvintelor mele abrupte țes mângâieri fine niciodată depline...

sorb ultimele clipe ale unei zile încă acide cu sentimentul complex al inutilei treceri prin secundele ude care se scurg...

toamna. am văzut frunzele arțarului pregătindu-se de jertfă...

eu nu scriu eu mă scriu pe mine mă scriu...

afară ploua diluvial udând furibund trecutul care se scurgea ferfeniță în canale murdare şi nu mai făcea nici cât o para chioară...

Cauzalitatea paşilor în doi când lebăda tăcerii cântă. sub fiecare pas al tău se închină un fir de iarbă dezlegând aşteptarea...

era ba nu nu era...

Se dedică leoaicelor din mine O, Tu, cel ce-ai văzut soarele rostogolindu-se la picioarele tale înlăuntrul tău...

aş fi putut să-ți spun ceva despre mine despre tine despre noi despre oricine despre orice...

privesc cum lăcrimează răsăritul în dimineața asta de mâine şi sorb însetat lumina lunii...

toamna. am văzut frunzele arțarului pregătindu-se de jertfă...

orele curg orele se scurg orele egale cu ele însele...

cad secundele picurând nelinişte una două...

să respiri cu respirația pruncului tău şi să adormi cu liniştea somnului său de la începutul şi până la sfârşitul zilelor tale...

am nevoie să mă arunci pe cer în chip de curcubeu după ultima tristețe care va ploua peste noi...

crezu-te încrezu-te în sărutul meu lăsat putred de dulce...

ce noapte mă caută să mă culeagă cu trupul ei învăluit în filigram de cuvânt şi ce glasuri ciudate cad din înalt...

din plânsul lunii ridurile ochilor născute din ridurile inimii împerecheate respirației fierbinți...

era istovitor ca o tăcere îngropată în mâna mea însângerată...

cincizecişișase atât de mult doare şi atât de adânc este în mine...

eu locuiesc în mine ca un semn de întrebare întors din tristețe să curg cuvintelor ruginiu în vocale...

zidesc zilele şi zilele mă zidesc pe mine clădesc cuvintele şi cuvintele mă clădesc pe mine noaptea sămânța descântecului sădită fântânii...

copila mea cu ochii aprinşi de iubire sărută visele povestindu-se poveştilor...

în glasul tău de apă curgătoare curge dorul meu cel de sine clăditoriu...

(purtând semne) în iubirea iubirii ca în arta privirii...

alb se împleteşte albul în alb cu noaptea aprinsă sămânței descântecului...

e imposibil să stau departe de gândul care acum desparte...

din privirea mea de daltă am să mă rotesc odată şi-am să rup înfierbântată...

rugându-mă adânc până la mărturisirea...

nimic nu e nimic de spus nu e nimic despre care să povestesc...

dinspre el respir rar elementar...

sunt orb privirea mea s-a scurs aidoma parfumului de levănțică pe sub porțile închise sau deschise...

eternul este clipa în care secunda...

otova curge dimineața peste tâmplele tale răsărind din noapte...

am încercat să-mi imaginez culorile morții şi m-am oprit când am constatat că nu-i pot atribui nici o culoare...

schimbă-te tu schimbă-te cerului tu...

ecoul este marginea până la care eu mă divid pe mine în imperfecțiunea mea este modul meu de a mă controla pe mine...

negândindu-mă tu pe mine Pom netrăindu-mă tu pe mine...

alerg la capătul lumii precum la capătul cuvintelor mele unde cerul se îndoaie brusc după senin...

acum când îmi împletesc zilele cu zilele copilei mele...

peste şapte ani de mine peste şapte mări de tine peste şapte munți de noi...

din privirile mele cad cuvinte din merele rămase stinghere pe ramuri...

scriu amar pe-o foiță de țigară într-o zi de marți mirosind fetid a toamnă putredă şi nu-mi mai pot aşeza urmele pe paşi...

eşti cel de-al cincilea anotimp al meu cel al neînchipuitei uimiri în care-mi deschid pleoapele peste valurile...

când vorbești despre Dumnezeu te cobori pe genunchii propriei rugăciuni adică te umpli de umilință...

urmă cuvăntului te caut printre cuvinte ca şi cum te-aş mărturisi...

silabisesc despărțirea durerea întunericul...

poate a fost ieri sau azi-dimineață devreme sau tu desculță călcând pe sufletul meu...

întoarce-te - zise întoarce-te înlăuntrul zborului şi aripilor tale...

iubirea - zise iubirea este marea fără de țărmuri mărginită doar de lacrimile de cristal ale credinței...

tac către sensul unic al zilei care vine tac cu ambele mâini îndoite în cuvinte tac ca şi cum aş fi tăcerea însăşi...

nte în chip de veşnicie a clipei cel din lume sosit gândului cel din trup de lut...

în podul lumii zac aruncate la întâmplare toate toamnele uscate şi zdențuite ale aşteptărilor...

sentimentală trecutul la 4 dimineața călăresc întunericul către pretutindeni pe câmpiile înghețate ale nopții...

a încolțit lumina lunii răsărindu-mi cuvintele în imagini înghețate dintr-o pictură de nisip și umbre...

trec oamenii prin crăpăturile toamnei precum nălucile înfășurați în propria lor singurătate se strecoară se târăsc se vaită...

când tăcerea e limpede şi drumul aşternut la picioare aşteptând să muşte zăbala...

timpul rătăcea singuratec prin poemele mele era târziu în toamnă când frunzele încetaseră să mai numere zilele...

care nu opreşte ziua trecea cu viteză peste dimensiunea cunoaşterii de mine iar eu călcam prin ploaie dezțelenind cuvintele...

clădesc fiecare cuvânt așezând cărămidă peste cărămidă și val peste val când ajung să termin cuvântul sunt atât de obosit...

pasărea întorcându-se în zbor e ca nota muzicală întorcându-se în muzică devine una cu cerul chiar și pe întuneric...

ascult cum cad ultimele secunde ale ultimului ceasornic ca și cum tăcerea mi-ar sluji la ultima vecernie...

la început eram atât de obosit încât m-am aşezat ca o aripă pe zborul tău să-mi odihnesc sufletul...